Într-o după amiază, după o ședință de kinetoterapie, am plecat cu foaia aceea plină de indicații clare. Pentru un adult, totul părea ordonat și simplu. Câte repetări, ce poziție, ce ritm, ce să urmăresc. În mintea mea suna ca o mică rutină de zi cu zi, zece minute și gata.
În mintea copilului, însă, aceeași foaie se transformă rapid într-un fel de „încă un lucru” pe lista adulților. Și, dacă stau să mă gândesc, are sens. Copiii nu se trezesc dimineața cu dorința de a corecta alinierea genunchiului sau de a stabiliza trunchiul. Ei se trezesc cu chef de explorat, de inventat, de alergat prin casă, de construit o cetate din perne. Acolo e lumea lor.
De aici vine întrebarea care ne urmărește pe mulți dintre noi, mai ales când vrem să facem lucrurile bine: cum traduci recomandările kinetoterapeutului într-o formă pe care copilul să o accepte fără negociere interminabilă, fără lacrimi, fără tensiune? Mie mi se pare că răspunsul stă în joc. Nu în jocul „forțat”, din acela pe care îl simt imediat că e pretext, ci în jocul adevărat, cu o poveste, cu un rol, cu o mică misiune care îi aprinde curiozitatea.
De ce jocul prinde mai bine decât „hai să facem exercițiile”
Copiii nu separă viața în „lucruri serioase” și „lucruri distractive” așa cum o facem noi. Pentru ei, seriozitatea nu se declară, se simte. Dacă o activitate are sens, are o poveste și le dă o mică libertate de mișcare, intră în ea cu totul. Dacă e o succesiune de mișcări repetate, chiar și scurtă, se simte ca un test.
În joacă, atenția lor se așază altfel. Corpul se ajustează fără să apară frica aceea de „greșesc”. Își iau pauze natural, își reiau efortul cu o încăpățânare bună, din aceea pe care nu o scoți la suprafață cu rugăminți sau explicații. Jocul oferă exact ce are nevoie corpul ca să învețe, repetare, variație, bucurie, și o doză mică de provocare.
Mai e și partea relațională, poate cea mai importantă. Când te pui lângă copil, pe covor, și intri în poveste, se schimbă dinamica. Nu mai ești omul care cere, ești omul care participă. Și copiii, în felul lor direct, răspund la asta.
Două repere care merită păstrate, chiar și când inventezi jocuri
Recomandările kinetoterapeutului nu sunt o listă de idei la întâmplare. Exercițiile au o intenție foarte precisă. Lucrează o zonă a corpului, un tip de echilibru, un control al posturii, o coordonare, uneori chiar felul în care copilul respiră sub efort.
Primul reper e forma corectă. Dacă kinetoterapeutul a insistat pe poziția bazinului, pe genunchiul care nu intră spre interior sau pe umerii care rămân relaxați, acolo e esența. Povestea se poate schimba, decorul se poate schimba, dar „inima” mișcării trebuie păstrată.
Al doilea reper este doza. Copiii obosesc diferit, iar uneori oboseala apare înainte să se plângă. Dacă împingi prea mult într-o zi, s-ar putea să pierzi următoarele două. În schimb, un ritm care lasă loc de reușite, chiar mici, ajută rutina să se așeze fără lupte.
Cum traduci limbajul terapeutic într-o poveste pe limba copilului
Când auzi cuvinte ca „stabilizare”, „control postural”, „tonus” sau „propriocepție”, e normal să ți se pară greu de transpus într-un joc. Trucul, cel puțin pentru mine, este să separ intenția de cuvinte. Îți spui în cap, ce urmărește exercițiul, apoi alegi o imagine.
Dacă intenția e echilibrul, imaginea poate fi acrobatul care merge pe sârmă. Dacă e întărirea trunchiului, poate fi o țestoasă care își ține carapacea puternică. Dacă e coordonarea, copilul devine pilot și primește comenzi scurte. Când îi vorbești în imagini, îi dai un fir de care să se prindă. Iar când copilul are un fir, prinde curaj.
Uneori, recomandările ating și zona de atenție, reglare, reacție, felul în care copilul își organizează răspunsul la stimuli, nu doar mușchi și articulații. În astfel de situații, e util să privești exercițiul ca pe o antrenare a întregului sistem, minte și corp. Dacă te interesează direcția aceasta, există resurse despre antrenament neuronal copii, dar e important ca firul principal să rămână programul stabilit cu specialistul care vă urmărește copilul.
Cum faci jocul sigur și util, fără să strici exercițiul
E ușor să te entuziasmezi și să construiești o poveste atât de amplă încât exercițiul să se piardă. Eu încerc să mă întorc la întrebarea simplă: ce trebuie să facă exact corpul copilului? Dacă răspunsul e „genuflexiune controlată”, atunci jocul doar îmbracă genuflexiunea, nu o înlocuiește. Dacă răspunsul e „sprijin pe palme cu trunchiul stabil”, atunci podul, trenul, furtuna sunt doar costume.
La fel de important este rolul tău. Când jocul se simte ca un test mascat, copilul se închide. Când tu intri ca un coechipier, chiar și pentru două minute, presiunea scade. Te vede că încerci, te vede că exagerezi un pic, te vede că râzi. E un detaliu mic, dar are efect mare.
Și încă ceva, jocul ar trebui să se pornească repede și să se oprească repede. Copiii acceptă mai ușor un lucru scurt și repetabil decât o „sesiune” lungă care pare fără sfârșit. Uneori, exact finalul scurt îi face să ceară încă o rundă.
Jocuri care pot îmbrăca recomandările kinetoterapeutului
Fiecare program de recuperare e diferit, așa că nu există un set universal de jocuri. În schimb, există tipare care se adaptează bine. Ideea e să păstrezi mișcarea și să schimbi povestea.
Podul care nu se prăbușește
Dacă aveți exerciții de sprijin pe palme, de tip „masă” sau „plank” adaptat, poți transforma poziția într-un pod. Două perne devin maluri, copilul devine podul. Tu ești trenul sau mașinuța care trece pe lângă, pe sub, sau, dacă e sigur și recomandat, „peste” pod în sensul unei atingeri ușoare cu o jucărie.
Cheia e stabilitatea. Podul rămâne ferm. Dacă se clatină prea tare, trenul se oprește pentru că vine furtuna și podul trebuie întărit. În felul acesta corectezi forma fără să sune ca o mustrare.
Dacă poate ține poziția doar câteva secunde, e în regulă. Faci treceri scurte, apoi pauză. Îi spui că podul se construiește din bucăți, ca orice lucru serios.
Vânătoarea de comori pe podea
Pentru târâre, mers în patru labe, schimbări de direcție și coordonare, joaca de explorator merge aproape mereu. Împrăștii prin cameră „comori”, piese de puzzle, bile colorate, figurine. Regula este că exploratorul se deplasează fără să trezească dragonul, adică fără pași, doar pe palme și genunchi.
Dacă vrei să adaugi puțină orientare fără să pară școală, poți face comori pe culori sau pe „zone” ale camerei. „Cele albastre sunt în partea stângă a peșterii.” „Cele roșii sunt în partea dreaptă.” Îți face treaba terapeutică, dar copilul rămâne în poveste.
Statuile care respiră
Pentru postură, aliniere și respirație, am văzut că funcționează un joc liniștit, mai ales spre final. Copilul își alege statuia, astronaut, cavaler, dansator, pisică regală, orice. Tu spui că statuile au un secret. Respiră lent ca să nu se crape marmura.
Poți pune o jucărie mică pe burtă sau pe piept, iar provocarea e să o ridice și să o coboare cu respirația. E o metodă blândă de a aduce atenția în corp, fără să îl împingi.
Linia de acrobați
Pentru echilibru, poți folosi o bandă adezivă pe podea, o sfoară groasă sau o linie imaginară. Copilul e acrobatul. Tu ești publicul. Un public care reacționează, râde, intră în poveste.
Dacă kinetoterapeutul v-a cerut să lucreze cu privirea înainte, nu în jos, poți pune un abțibild pe perete și îl numești „steaua acrobatului”. Îl ajuți să își fixeze privirea fără să îi tot repeți „capul sus”.
Mingea care ascultă doar comenzi clare
O minge mică, o pernă, un balon. Spui că obiectul acesta are o regulă: ascultă doar comenzi scurte. Copilul devine antrenorul. „Sus”, „jos”, „încet”, „repede”, „stop”. În timp ce respectă mișcarea recomandată, își antrenează și controlul ritmului.
Uneori e mai ușor să controlezi un obiect decât propriul corp. După câteva runde, controlul se transferă. Asta e frumusețea jocului, te duce acolo fără să simți.
Broscuța și țestoasa
Pentru exercițiile care cer repetări, merge bine un joc cu viteze. Broscuța face mișcarea mai rapid, țestoasa o face lent și atent. Alternezi în funcție de ce e potrivit pentru copil și de ce a recomandat kinetoterapeutul.
Dacă vezi că vrea doar broscuța, îl lași o rundă sau două, apoi introduci țestoasa ca pe o pauză „strategică”. Așa nu îi tai entuziasmul, dar îl readuci la control.
Cum construiești o rutină care nu se simte ca o corvoadă
Ritmul contează, dar și locul. Dacă exercițiile se întâmplă mereu în același colț, copilul asociază colțul cu „treabă”. Uneori ajută să schimbi încăperea. Alteori ajută să le așezi între două momente deja stabile, înainte de baie, după spălat pe dinți, între teme și cină.
Eu aș porni cu un ritual scurt, atât de scurt încât copilul să rămână cu senzația că s-a terminat prea repede. „Avem trei minute să salvăm trenul.” Și chiar te oprești după trei minute. Data viitoare, șansele să accepte cresc.
Dacă ai un copil care se agită ușor, începi cu mișcare și termini cu respirație sau postură, ca să îl aduci spre calm. Dacă ai un copil care pornește greu, faci invers. Nu există o rețetă unică, există un echilibru pe care îl simți, uneori dintr-o privire, alteori după o zi mai complicată.
Ce faci când copilul spune „nu vreau”
Refuzul doare, mai ales când știi că exercițiile sunt importante. Și e ușor să intri într-un amestec de teamă, vinovăție și oboseală. Nu ajută să te cerți cu tine pentru asta.
Când copilul refuză, încerc să caut motivul. Uneori e oboseală. Uneori e o zi grea la școală. Uneori e durere, chiar dacă nu știe să o numească. Și, da, uneori e simplu. Vrea control.
Dacă pare obosit, scurtezi jocul și îl faci mai blând. Dacă suspectezi durere, nu forțezi și notezi ca să discuți cu kinetoterapeutul. Dacă e control, îi oferi două opțiuni care duc ambele spre scop. „Facem podul acum sau facem acrobații.” Alegerea îl liniștește.
Un truc care pare banal, dar mie mi-a prins bine, este să începi tu, fără să îl chemi. Te pui și devii tu podul sau acrobatul. Copiii sunt atrași de joc cum ești atras tu de mirosul de pâine caldă. Se apropie. Uneori după două minute, uneori după cinci. Dar se apropie.
Cum colaborezi cu kinetoterapeutul ca să ai jocuri potrivite
Kinetoterapeutul nu e doar omul care „dă exerciții”. E partenerul tău. Spune-i ce funcționează acasă și ce nu, cu detalii simple, nu cu dramatism. „La pod ține bine, dar la mersul în patru labe se supără după un minut.” E informație utilă.
Poți cere să îți arate acele detalii care nu sunt negociabile, punctele de control. Poziția genunchiului, alinierea capului, felul în care ține trunchiul. Când le ai clare, vei inventa jocuri fără să strici mișcarea.
Merită să întrebi și care sunt semnele subtile că exercițiul e prea mult. Nu doar plânsul sau protestul, ci compensările, tensiunea în umeri, respirația blocată, grimasele mici. Când le recunoști, oprești la timp și păstrezi relația bună cu exercițiul.
Bucuria nu e un moft, e parte din proces
Când un copil are kinetoterapie, familia intră ușor într-o stare de „monitorizare continuă”. Cum stă, cum merge, ce a reușit, ce n-a reușit. E normal, vrei să-l ajuți. Dar copilul are nevoie să se simtă copil, nu proiect.
Jocurile păstrează copilăria între mișcări. Îi dau un spațiu în care se simte curajos, inventiv, puternic, chiar dacă voi lucrați, în spate, la un lucru serios. Și, paradoxal, fix prin bucuria asta apar progresele.
Dacă ar fi să rămân cu o idee simplă, ar fi aceasta: păstrează intenția exercițiului, apoi îmbracă mișcarea într-o poveste pe care copilul tău ar vrea s-o trăiască. Restul se așază din repetiții mici, din răbdare, din zile bune și din zile mai încâlcite, dar împreună.
