E ciudat cum ne lăsăm uneori ghidați de ce poartă lumea pe Instagram, nu de ce se întâmplă înăuntrul nostru. Dansul, însă, nu te iartă când te minți.
Corpul știe exact ce-l cheamă: o poveste spusă din umeri și coaste, o vibrație care coboară în tălpi sau un dialog jucăuș cu un partener. Dacă închizi ochii și te lași purtat de un refren, vei observa că mișcările apar singure. Uneori brațele se lungesc ca niște ramuri, alteori genunchii se îndoaie pe beat și vor să sară, sau șoldurile caută replica altcuiva. Acolo, în acea reacție aproape involuntară, stă prima ta alegere.
Mi s-a întâmplat să urmăresc un curs întreg de pe margine, ca un reporter curios, și să văd trei corpuri în trei camere diferite răspunzând diferit aceleiași muzici. În liric, o fată își scutura timid părul, ca și cum ar fi dat jos o zi grea. În urban, un tip cu hanorac bătea aerul cu palmele, nu agresiv, ci ca și cum ar tăia ritmul în felii egale.
În latin, două palme se întâlneau pe un contratimp, iar restul lumii dispărea pentru o fracțiune de secundă. Sunt trei limbaje, iar tu nu ai de tradus nimic, doar de recunoscut pe cel în care visezi fără să-ți dai seama.
Ce înseamnă, de fapt, liric, urban și latin
Mulți folosesc termenii ca pe hashtaguri. Îi lipesc de un clip și trec mai departe. Doar că fiecare stil are un miez, o cultură, o istorie scurtă sau lungă, iar toate acestea explică de ce anumite mișcări se simt așa cum se simt.
Liric: povestea spusă cu mușchii pe șoapte
Liricul stă adesea la granița dintre balet, jazz și contemporan. E un fel de jurnal scris cu scapula și cu tălpile. Fluid, respirat, plin de pauze care spun ceva. Nu te obligă să fii perfect aliniat, deși respectă o anumită curățenie a liniei.
Îți cere, în schimb, sinceritate. Dacă ai tendința să dai sens fiecărui gest, să porți o emoție până în vârful degetelor și iubești muzica ce spune o poveste, acolo s-ar putea să se aprindă becul. În liric, publicul nu urmărește doar pași, ci felul în care legi tăcerile între ele.
Urban: ritm, textură, joacă serioasă cu gravitația
Urbanul e orașul transpus în corp. Hip hop, house, popping, locking, breaking, litefeet, o familie crescută pe străzi, în cluburi, în bătăi de freestyle. Nu există urban fără groove, fără acel balans elastic din genunchi și bazin care te așază în beat. Este tehnic în felul lui, dar tehnica nu cheamă aplauze dacă nu e dublată de atitudine.
Dacă îți place să te joci cu sincopări, dacă auzi tobele ca pe niște repere de hartă și simți uneori nevoia să provoci podeaua, ai semne bune. În urban, înveți să fii tu, chiar și atunci când execuți aceiași pași ca ceilalți.
Latin: conversația cu un partener, bucuria pusă în circulație
Latinele sunt elegante și directe: salsa, bachata, cha cha, rumba, merengue, kizomba, fiecare cu accentul ei, fiecare cu farmecul propriu. Aici nu mai ești singur. E un dialog care trece prin mâini, prin ochi, prin direcția corpului.
Nu ești obligat să dansezi numai în cuplu, dar adevărata savoare vine din atenția împărțită, din felul în care oferi și primești spațiu. Dacă muzica te face să zâmbești fără motiv și îți place să fii aproape de altcineva fără să te simți invadat, latinele îți pot deschide o ușă mare.
Cum îți cerni opțiunile: personalitate, obiective, context
Poți să alegi rațional sau visceral. Ideal e să le amesteci. Gândește-te ce te motivează când ajungi obosit acasă. Ești genul care se încarcă din emoție și introspecție, care preferă să rămână câteva minute în tăcere după un cântec pentru că simte că mai e ceva de dus până la capăt. Liricul îți oferă acest spațiu, fără grabă.
Ești omul care explodează pe beat, care simte că trebuie să iasă din carapace și să-și lărgească pașii. Urbanul te scoate din cap și te pune în picioare. Sau poate iubești socialul, felul acela firesc în care un oraș întreg pare să se împrietenească atunci când începe o bachata. Latinul e o comunitate caldă, una care te adoptă ușor dacă lași orgoliul la ușă.
Am văzut în săli oameni cu nevoi diferite. Un contabil cu umeri încordați venea seara la liric ca să-și facă ordine în gânduri. O învățătoare, la urban, învăța să spună nu cu toată coloana. Un cuplu care se certase urât ajunsese la salsa împins de prieteni și, peste două ore, râdea ca la începutul poveștii lor. Dansul nu repară tot ce e stricat, dar schimbă ceva în tine, iar schimbarea aceea, de multe ori, e suficientă ca restul să se reașeze.
Ce găsești, concret, într-un curs
E ușor să te pierzi în cuvinte frumoase. La fața locului, lucrurile sunt simple. În liric, încălzirea e blândă, apoi se lucrează la aliniament, control, transfer de greutate, traversări ale sălii cu combinații care învață corpul să scrie cu respirația. De obicei se încheie cu o secvență coregrafică și un moment scurt de improvizație.
În urban, ritmul dictează ritmul, cum s-ar spune. Încălzirea te așază în bounce, apoi urmează exerciții de muzicalitate, layering, footwork, textură a mișcării și uneori freestyle ghidat. În latin, profesorul îți așază postura, te învață conexiunea prin mâini și trunchi, treci prin pașii de bază, apoi prin figuri, iar în final se deschide ringul, atât cât se poate, pentru social.
Știu că apar și întrebările pragmatice. Ce port, ce încălțăminte, cât costă. În general ai nevoie de haine comode, nu ultratehnice. În liric, șosete sau balerini moi. În urban, pantofi sport cu talpă flexibilă, de preferat fără striații agresive. În latin, încălțări cu talpă care alunecă puțin; la început e mai sigur fără toc, ca să te obișnuiești cu transferurile.
Despre costuri, lucrurile variază, dar e important să privești dincolo de prețul pe oră. Contează calitatea profesorului, numărul de cursanți, posibilitatea de a recupera, comunitatea care se creează, evenimentele adiacente.
Cum testezi apele fără să-ți fie teamă
Ai voie să nu știi. Ai voie să te răzgândești. Cel mai onest gest e să iei un curs de probă, poate două, în stiluri diferite. Corpul decide repede. Dacă la final simți o oboseală curată, una care îți lasă obrajii calzi și privirea limpede, e un indiciu bun.
Dacă timpul s-a scurtat, dacă nu te-ai uitat la ceas, dacă ți-ai surprins mușchii ușor nerăbdători pentru următoarea întâlnire, ai găsit un drum. Aici îmi permit să las, o singură dată, o întrebare care sintetizează toate aceste alegeri: Ce tipuri de cursuri de dans poți urma în funcție de stilul tău?
Uneori, un articol te împinge delicat către ușă, dar mânerul tot tu îl apeși. Ia-ți prietenul care se plânge că n-are ritm, cheamă vecina care visează la rochii roșii, vino singur dacă e mai simplu. Nu există vârstă corectă sau greșită. Există doar prima oră.
Mituri și mici adevăruri care te eliberează
Circulă ideea că liricul e pentru cei sensibili, urbanul pentru cei reactivi, latinul pentru extrovertiți. E comodă, dar e falsă. Am întâlnit introvertiți care, în urban, au găsit curajul de a ieși în lume. Am văzut oameni foarte sociabili care se topeau în liric, pentru că acolo găseau o intimitate pe care nu o trăiseră de mult. Și da, latinul e prieten cu bucuria vizibilă, doar că bucuria are atâtea nuanțe încât nu merită s-o legi de un tipar.
Mai există teama de tehnică. Te uiți la videoclipuri și ți se pare că toți se nasc știind, ca și cum ar avea un manual secret. Manualul acela nu există. Există răbdare, repetare, o ureche care se ascuțește.
Există profesori care știu să explice nu doar ce, ci mai ales cum, și comunități în care greșeala nu e sancționată, ci folosită ca material de lucru. Într-o zi vei observa că ai prins un accent mic în muzică sau că brațul a ajuns singur în locul potrivit. Se întâmplă, fără zgomot, atunci când te ocupi de prezența ta, nu de camera din spate.
Sănătate, siguranță, bucurie
Dacă ai un istoric de accidentări, discută cu profesorul. Liricul poate fi adaptat să protejeze genunchii prin trasee line și control al aterizărilor. Urbanul îți construiește stabilitate dacă înveți mecanica bounce-ului.
Latinul, bine ghidat, întărește zona core și îmbunătățește coordonarea. Hidratează-te, încălzește-te, nu fugi după rezultate. Dansul nu e un sprint. E mai degrabă un drum pe lângă râu, în care înveți să observi nu doar malul, ci și oglinda apei.
Îmi amintesc de un domn trecut de cincizeci de ani care venea, cuminte, la clasa de bachata. Nu urmărea performanța, ci o altă formă de prezență. După câteva luni spunea că doarme mai bine.
Spatele nu-l mai durea la birou, iar soția lui, neinteresată inițial, ajunsese să-l aștepte în holul sălii, doar ca să-l vadă zâmbind când deschidea ușa. Și mai știu o adolescentă care intrase la liric din întâmplare. După o vreme timiditatea ei se rărise ca un nor. Nu dispăruse, dar lăsa mai mult soare.
Ce înseamnă un program potrivit, dincolo de stil
Aici e cheia. Programul e mai mult decât eticheta. E profesorul care te vede, structura cursului, ritmul progresiei, feedbackul. E ora din zi în care poți fi prezent, drumul până la sală, felul în care te simți când intri.
Dacă te aștepți ca o singură clasă să-ți confirme tot, s-ar putea să ratezi locul în care ai nevoie să rămâi puțin ca să se așeze. Dă-ți un răgaz. Un program potrivit are o finețe a creșterii. Îți oferă provocări mici, constante, îți lasă timp să respiri, îți construiește încredere fără să-ți promită scurtături.
Și încă un detaliu tăcut, dar important: muzica. Îți place selecția profesorului? Te simți chemat de ea? Chiar dacă nu recunoști piesele, corpul spune un da mic sau un nu politicos. Notează-ți asta, măcar în minte. E barometrul tău.
Dacă oscilezi între două lumi
Se întâmplă des. Începi cu liric și te fură un groove. Sau vii la urban și, într-o seară, te trezești privind lung sala de salsa. Nu e trădare. Dimpotrivă, e un semn că te deschizi. Stilurile se hrănesc între ele. Liricul îți aduce control în urban, urbanul îți aduce greutate și prezență în liric, latinul îți aduce conexiune și ritm interior în ambele.
Poți alterna perioade, poți lucra în paralel, poți schimba atunci când simți că ai învățat ce aveai de învățat pentru etapa aceea a ta. Nu e o linie dreaptă, e un drum care se curbează frumos.
Mi-a plăcut mereu imaginea unui dulap cu rafturi luminoase. Pe un raft, respirația din liric. Pe altul, pulsul din urban. Pe altul, râsul cald din latin. Când le deschizi pe rând, îți parfumezi ziua diferit. Când le așezi împreună, capeți o garderobă a mișcării care te duce de la dimineți obosite la seri care se simt câștigate, nu irosite.
Final deschis: alege mișcarea care te mișcă
Dacă ar fi să rezum într-o singură frază, aș spune așa: programul potrivit e cel în care uiți puțin de tine și te regăsești mai întreg când se încheie ora. Restul, etichete, niveluri, obiective, se așază în timp. Fă primul pas. Intră într-o sală. Lasă muzica să-ți ciocăne ușor în stern, cum bate ploaia într-un pervaz cald de iulie. Corpul va răspunde și, da, te va ghida acolo unde e locul tău pentru acum.
Iar dacă, pe drum, te trezești că întrebi un profesor sau un prieten ce să alegi, ascultă-le răspunsul și apoi verifică-l în tine. E cel mai cinstit lucru pe care îl poți face. Dansul are memorie, dar mai ales are răbdare. Te așteaptă, indiferent că vii din liric, urban sau latin.
Iar când îl întâlnești pe cel care ți se potrivește, recunoști senzația. E ca atunci când ajungi acasă și, fără să te gândești, aprinzi lumina potrivită.
