Dimineața, în multe parcări de bloc sau de birouri, se vede deja schimbarea aceea mică, aproape banală. Un cablu întins atent lângă o mașină, un stâlp discret la marginea unui loc de parcare, un afiș care anunță că punctul de încărcare este rezervat. Acum câțiva ani părea un detaliu exotic, ceva de văzut mai degrabă în poze din Nordul Europei. Azi, la noi, a intrat în peisajul obișnuit, iar legea a trebuit să țină pasul.
Întrebarea despre ce spune legislația națională nu e deloc una teoretică. O pun dezvoltatorii care ridică blocuri sau clădiri de birouri, o pun administratorii de imobile, o pun firmele care vor să ofere încărcare angajaților, dar și omul simplu care și-a luat o mașină electrică și încearcă să înțeleagă dacă poate monta un punct de încărcare la bloc, la casă, într-o parcare comună sau pe proprietatea firmei. De aici pornește, de fapt, toată discuția.
Cadrul legal din România nu stă într-o singură lege, limpede și izolată, cum ne-ar plăcea tuturor. E răspândit între reguli privind performanța energetică a clădirilor, infrastructura pentru combustibili alternativi, racordarea la rețeaua electrică, autorizarea lucrărilor și exploatarea instalațiilor electrice. Nu e chiar romantism juridic, sinceră să fiu. Dar, dacă îl iei bucată cu bucată, începe să aibă logică.
De unde începe, de fapt, obligația legală
Primul lucru care merită spus clar este că legislația românească tratează stațiile de încărcare nu doar ca pe niște accesorii moderne pentru parcări, ci ca pe o parte a transformării clădirilor și a mobilității. Asta înseamnă că obligațiile nu apar doar când cineva vrea, din bunăvoință, să monteze un echipament. În anumite situații, legea chiar impune pregătirea infrastructurii sau montarea efectivă a unor puncte de reîncărcare.
Piesa centrală aici este Legea nr. 372/2005 privind performanța energetică a clădirilor, modificată semnificativ în 2020 pentru a include cerințe legate de electromobilitate. Aici apar, pe românește spus, cele mai importante praguri: câte locuri de parcare are clădirea, dacă este rezidențială sau nerezidențială, dacă este nouă sau intră într-o renovare majoră și dacă există excepții.
Apoi intervine Legea nr. 34/2017 privind instalarea infrastructurii pentru combustibili alternativi. Ea nu spune neapărat proprietarului de apartament unde să pună stația, dar așază vocabularul și arhitectura mai mare a subiectului: ce este un punct de reîncărcare, ce înseamnă acces public, ce înseamnă încărcare inteligentă și cum se gândește statul, la nivel național, la rețeaua asta care trebuie să susțină traficul electric.
Mai departe intră în scenă Legea energiei electrice și reglementările ANRE privind racordarea la rețea. Aici lucrurile devin ceva mai tehnice, dar miza e simplă: nu ajunge să pui o cutie pe perete. Trebuie să existe și o soluție electrică sigură, legală, dimensionată corect și, după caz, racordată conform procedurilor.
Ce trebuie să facă dezvoltatorii și proprietarii de clădiri nerezidențiale
Aici legea este cea mai directă. Pentru clădirile nerezidențiale noi și pentru clădirile nerezidențiale supuse unei renovări majore, dacă există mai mult de 10 locuri de parcare, regula de bază este că trebuie instalat cel puțin un punct de reîncărcare pentru vehicule electrice. Pe lângă acel punct efectiv, trebuie prevăzută și tubulatura încastrată pentru cablurile electrice pentru cel puțin 20% din locurile de parcare.
Asta e foarte important, pentru că legea nu se mulțumește cu un gest simbolic. Nu spune doar să existe o stație, ca să bifezi o obligație. Spune și că parcarea trebuie pregătită pentru extindere ulterioară. Cu alte cuvinte, statul încearcă să evite situația aceea atât de românească în care azi pui un echipament, iar peste doi ani spargi iar betonul, refaci trasee, plătești din nou proiectare și îți blestemi inspirația de moment.
Obligația se aplică atunci când parcarea este în interiorul clădirii sau adiacentă ei, iar în cazul renovărilor majore lucrările includ parcarea ori infrastructura electrică a clădirii sau a parcării. Nu orice zugrăveală sau schimbare cosmetică intră aici. Contează dacă vorbim despre o renovare majoră în sensul legii și dacă intervenția atinge zonele relevante pentru această infrastructură.
Pentru clădirile nerezidențiale existente cu peste 20 de locuri de parcare, regula a mers și mai departe. Proprietarii aveau obligația să instaleze până la 1 ianuarie 2025 un număr de puncte de reîncărcare egal cu minimum 10% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două puncte. Asta înseamnă că, pentru segmentul birouri, retail, hoteluri, sedii administrative sau alte imobile similare, discuția nu mai e deloc una de viitor. În multe cazuri, obligația legală deja ar fi trebuit pusă în practică.
Ce se întâmplă la clădirile rezidențiale
La blocurile noi și la clădirile rezidențiale existente care intră în renovare majoră, dacă au mai mult de 10 locuri de parcare, legea nu cere neapărat montarea imediată a unui anumit număr de stații. În schimb, cere ceva foarte valoros pe termen lung: tubulatură încastrată pentru cabluri electrice pentru fiecare loc de parcare.
Poate suna mai puțin spectaculos decât o stație montată efectiv, dar, în realitate, aici se joacă mare parte din cost și din confort. Dacă infrastructura asta este pregătită din faza de proiect sau dintr-o renovare serioasă, instalarea ulterioară a punctelor de încărcare devine incomparabil mai simplă. Când nu există, fiecare loc de parcare devine o mică aventură tehnică și administrativă.
Legea are, deci, o logică simplă. În zona rezidențială, unde cererea reală vine treptat și de multe ori nu toți locatarii au imediat mașini electrice, se obligă pregătirea rețelei, nu neapărat umplerea parcării cu stații încă din prima zi. Mi se pare una dintre puținele situații în care norma legală chiar pare gândită cu un pic de răbdare față de felul în care oamenii adoptă tehnologia.
Clădirile cu funcțiuni mixte și micile complicații care apar repede
În practică, multe imobile nu sunt nici doar bloc, nici doar clădire de birouri. Au apartamente la etaj, spații comerciale la parter, poate cabinete, poate birouri, poate servicii. Pentru astfel de clădiri cu funcțiuni mixte, legea spune că încadrarea se face diferențiat, după tipul de funcțiune, iar cerințele privind electromobilitatea rezultă prin cumul.
Pe scurt, nu poți ascunde zona nerezidențială sub preșul unei etichete generale. Dacă imobilul are și componentă rezidențială, și componentă nerezidențială, trebuie analizate separat obligațiile pentru fiecare și apoi puse cap la cap. În practică, asta înseamnă că proiectantul, dezvoltatorul și beneficiarul trebuie să fie atenți de la început. Altfel, descoperi prea târziu că ai gândit parcarea simplist și că trebuie refăcută soluția.
Aici apar și primele tensiuni între dorința de a economisi și obligația de a construi cu cap. Iar legislația, fie că place sau nu, împinge clar în a doua direcție.
Excepțiile prevăzute de lege
Nu orice clădire intră automat sub aceste obligații. Legea a prevăzut și excepții, iar ele contează mult, pentru că în practică exact acolo încep întrebările.
Sunt exceptate, de pildă, anumite clădiri pentru care cererile de autorizație de construire au fost depuse până la 10 martie 2021. Mai există și excepția pentru situația în care, la renovări majore ale clădirilor existente, costul estimativ al instalațiilor de reîncărcare și al tubulaturii depășește 7% din costul total al renovării majore. Asta arată că legea încearcă să păstreze un raport rezonabil între obligația de modernizare și povara financiară a lucrării.
Sunt exceptate și anumite clădiri publice care fac obiectul unor cerințe comparabile potrivit Legii nr. 34/2017. În plus, dacă infrastructura încastrată s-ar baza pe microsisteme izolate și aplicarea obligațiilor ar crea probleme semnificative pentru funcționarea sistemului energetic local, existând risc pentru stabilitatea rețelei locale, legea permite ieșirea din această schemă rigidă.
Cu alte cuvinte, nu avem o obligație oarbă, aplicată mecanic în orice loc și în orice condiții. Dar nici nu avem un teren liber în care fiecare decide după cum îl taie capul.
Poate un chiriaș sau un coproprietar să își instaleze singur punctul de încărcare?
Aici lucrurile devin imediat interesante, pentru că ating viața de zi cu zi. Și, da, legea spune ceva foarte concret. Dacă un chiriaș sau un coproprietar vrea să instaleze un punct de reîncărcare pentru vehicule electrice fără să aducă modificări clădirii și folosind infrastructura încastrată instalată anterior, el poate face asta fără aprobarea proprietarului imobilului închiriat sau a celorlalți coproprietari, după caz.
E una dintre acele prevederi care schimbă realitatea mai mult decât par la prima vedere. Pentru că multe blocaje din viața urbană nu sunt tehnice, ci administrative și relaționale. Oamenii se ceartă pe locuri de parcare, pe bani, pe ideea de precedent, pe frica de incendiu, pe cabluri, pe estetica fațadei și, uneori, doar pentru că nu vor să fie întrebați despre ceva nou.
Tot legea spune că, în această situație, costul instalării și al consumului de energie electrică este suportat de chiriașul sau coproprietarul care a instalat punctul de reîncărcare. Asta e, de fapt, condiția de echilibru. Ai libertatea de a instala, în anumite limite, dar nu transferi nota de plată celorlalți.
Trebuie însă reținut un lucru foarte important. Această libertate există când nu aduci modificări clădirii și când folosești infrastructura deja pregătită. Dacă nu există o astfel de infrastructură, iar instalarea presupune intervenții asupra părților comune, asupra instalațiilor electrice comune sau asupra structurii clădirii, discuția iese din zona simplă și reintră în regulile generale privind proprietatea, condominiul, acordurile necesare și, după caz, autorizarea lucrărilor.
Ce înseamnă autorizarea și de ce nu e suficient să cumperi stația
Legea spune clar că autorizarea, instalarea, utilizarea, verificarea și dezafectarea stațiilor de reîncărcare, împreună cu infrastructura electrică aferentă, trebuie făcute cu respectarea tuturor reglementărilor tehnice și a legislației în vigoare. Aici apare partea care îi dezamăgește pe cei care speră că totul se rezolvă dintr-un click și o factură.
Stația nu este doar un obiect. Este parte dintr-o instalație electrică, iar instalația aceea trebuie să fie sigură, corect dimensionată și compatibilă cu puterea disponibilă, cu tabloul electric, cu soluția de protecție, cu modul de contorizare și cu regimul juridic al locului unde se montează. În anumite situații, pot fi necesare proiectare, verificări, avize sau documentații tehnice care nu pot fi improvizate.
Legea mai spune și că autorizarea instalării trebuie să se facă potrivit unor proceduri simplificate stabilite de autoritățile competente, în maximum 45 de zile de la depunerea cererii și a documentației aferente. Asta e o veste bună în teorie. În practică, însă, cheia rămâne aceeași: documentația trebuie să fie corectă, iar soluția tehnică trebuie gândită bine de la început.
Tocmai de aceea, când se discută despre montaj statii de incarcare auto, partea juridică și partea tehnică nu ar trebui despărțite artificial. Una fără cealaltă produce, de obicei, fie întârzieri, fie costuri suplimentare, fie improvizații care arată ieftin la început și scump după câteva luni.
Racordarea la rețeaua electrică și procedura simplificată
În teorie, expresia procedură simplificată sună liniștitor. În practică, înseamnă doar că legiuitorul a cerut operatorilor de distribuție să trateze racordarea stațiilor de reîncărcare într-un mod adaptat și mai puțin birocratic decât alte investiții mai grele. Nu înseamnă că poți ocoli regulile electrice.
Legea nr. 372/2005 spune că operatorii de distribuție realizează racordarea stațiilor de reîncărcare împreună cu infrastructura electrică aferentă în procedură simplificată, conform reglementărilor specifice emise de ANRE. Asta trebuie citită împreună cu regulamentul general de racordare la rețelele electrice de interes public și cu pașii clasici din relația cu operatorul de distribuție.
În funcție de caz, discuția poate merge de la o soluție relativ simplă, mai ales într-o gospodărie sau într-o firmă cu putere suficientă deja instalată, până la situații în care trebuie mărită puterea aprobată, refăcută instalația, emis aviz tehnic de racordare, elaborat studiu de soluție ori executate lucrări de întărire. Nu toate proiectele sunt la fel. Aici apar și cele mai multe surprize de buget.
Cu alte cuvinte, când omul întreabă dacă poate monta o stație, răspunsul corect nu este doar da sau nu. Răspunsul cinstit e depinde de puterea disponibilă, de instalația existentă, de tipul clădirii, de regimul juridic al parcării, de poziția punctului de consum și de soluția tehnică posibilă fără a compromite siguranța.
Stația de încărcare este furnizare de energie electrică?
Pentru operatorii economici, întrebarea asta contează mult. Dacă pui puncte de încărcare într-o parcare, la hotel, la sediu, într-un centru comercial sau într-o rețea publică, te întrebi firesc dacă devii furnizor de energie electrică în sensul strict al legii și dacă intri într-o zonă de licențiere grea.
Legea energiei electrice a clarificat un aspect important. Activitatea de vânzare a energiei electrice cumpărate de la un furnizor și folosite de operatorul unui punct sau al unei stații de reîncărcare a bateriilor pentru vehicule electrice și hibride plug-in nu este considerată furnizare de energie electrică în sensul clasic. Asta este o distincție esențială pentru piață și, sincer, fără ea dezvoltarea rețelei private și semi-publice ar fi fost mult mai greoaie.
În același timp, aceeași legislație a limitat posibilitatea operatorilor de distribuție de a deține și exploata puncte de reîncărcare pentru vehicule electrice, cu excepția unor situații foarte restrânse, de uz propriu. Și aici logica este clară. Se încearcă evitarea unui conflict de roluri între cel care gestionează rețeaua și cel care ar concura pe piața serviciilor de încărcare.
Ce contează pentru proprietarul unei case
La casă, lucrurile par mai simple și, de multe ori, chiar sunt. Nu te lovești de asociația de proprietari, de părți comune și de discuții interminabile la ședințe. Asta nu înseamnă, totuși, că poți ignora legislația.
Chiar și într-o proprietate individuală, stația trebuie integrată într-o instalație electrică sigură. Trebuie verificată puterea disponibilă, trebuie văzut dacă branșamentul suportă consumul, dacă tabloul electric permite alimentarea fără riscuri, dacă sunt necesare protecții suplimentare și dacă soluția aleasă respectă normele tehnice. Uneori merge simplu. Alteori, mai ales la case mai vechi, instalația electrică spune imediat adevărul pe care proprietarul nu voia să-l audă.
Dacă stația implică lucrări care schimbă condițiile de racordare sau cer putere suplimentară, intri și aici în relația cu operatorul de distribuție. Nu e neapărat complicat, dar nici n-ar trebui tratat ca o improvizație de weekend.
Ce contează pentru blocuri și ansambluri rezidențiale
La bloc, problema nu este doar una de legalitate, ci și de organizare. Ai locuri de parcare care pot fi proprietate exclusivă, folosință comună sau folosință atribuită. Ai tablouri electrice comune, spații tehnice comune și, de multe ori, o infrastructură proiectată într-o perioadă în care nimeni nu se gândea că zeci de mașini se vor încărca din aceeași clădire.
Dacă blocul este nou și a fost proiectat corect, cu tubulatură și pregătire pentru fiecare loc de parcare acolo unde legea o cere, jumătate din război e deja câștigat. Dacă blocul este vechi și nu are nimic pregătit, orice inițiativă trebuie privită atent: cine suportă costurile, unde trec cablurile, cum se contorizează consumul, dacă este afectată puterea disponibilă a condominiului și ce aprobări sunt necesare pentru intervenția asupra părților comune.
În realitate, aici se vede cel mai clar de ce legiuitorul a insistat pe infrastructura încastrată la clădirile noi și la renovările majore. Când pregătirea există, conflictul scade. Când nu există, fiecare proiect individual riscă să devină o negociere obositoare între proprietari, administrator, electrician, dezvoltator și distribuitor.
Siguranța la incendiu, accesibilitatea și încărcarea inteligentă
Legea nu se oprește la simpla existență a punctelor de reîncărcare. Ea spune că, la proiectare, pot fi luate în considerare și aspecte precum infrastructura necesară încărcării inteligente, securitatea la incendiu asociată vehiculelor electrice și infrastructurii de încărcare, accesibilitatea pentru persoanele cu handicap, contorizarea inteligentă și chiar posibilitatea folosirii bateriilor vehiculelor ca sursă de energie.
Asta contează mult, pentru că arată sensul în care merge reglementarea. Nu mai vorbim doar despre a pune niște prize mai serioase într-o parcare. Vorbim despre integrarea încărcării într-un ecosistem energetic mai complex, în care sarcina poate fi gestionată inteligent, consumul poate fi contorizat fin, iar siguranța trebuie tratată serios.
Uneori publicul aude doar partea spectaculoasă, cu mașina electrică, aplicația de pe telefon și încărcarea rapidă. Dar infrastructura bună se vede tocmai în lucrurile care nu sar în ochi: protecții electrice corecte, trasee de cablu bine gândite, ventilare unde e cazul, poziționare sigură, marcaj clar și o soluție de management al puterii care nu aruncă în aer echilibrul instalației clădirii.
Ce ar trebui să rețină, foarte concret, un proprietar sau un investitor
Dacă ar fi să reduc toată discuția la câteva idei ferme, aș spune așa, dar în propoziții întregi, nu în sloganuri. În România, instalarea stațiilor de încărcare pentru vehicule electrice nu mai este o zonă gri. Există obligații legale clare pentru anumite clădiri noi și pentru anumite renovări majore, există praguri legate de numărul locurilor de parcare și există o deschidere expresă a legii pentru extinderea treptată a electromobilității.
Pentru clădirile nerezidențiale, legea este mai apăsată și mai exigentă. Pentru clădirile rezidențiale, accentul cade puternic pe pregătirea infrastructurii. Pentru chiriași și coproprietari, există o portiță legală importantă atunci când infrastructura există deja și nu sunt aduse modificări clădirii. Pentru toată lumea, însă, rămâne valabilă aceeași regulă: soluția trebuie să respecte normele tehnice, procedurile de racordare și regimul juridic al imobilului.
Poate că asta e și ideea cea mai utilă. Legea nu încurajează improvizația. Nici nu o interzice pe cea mai simplă formă de inițiativă, atunci când sunt îndeplinite condițiile. Dar spune destul de limpede că trecerea la mobilitatea electrică nu se face cu entuziasm gol, ci cu proiectare, verificare și un minim respect pentru realitatea instalațiilor.
De ce tema asta va deveni și mai prezentă
Mi se pare că încă suntem într-un moment de tranziție în care mulți tratează stația de încărcare ca pe un bonus. Ca pe un semn de modernitate, bun de pus în broșură sau pe site-ul unui ansamblu rezidențial. Doar că, încet, bonusul se transformă în infrastructură normală, iar infrastructura normală ajunge inevitabil în lege, în proiecte tehnice, în bugete și în discuțiile de administrare curentă.
Așa s-a întâmplat cu lifturile, cu detectoarele, cu izolarea termică, cu accesibilitatea și cu multe altele. La început par mofturi scumpe sau cerințe venite din alt film. După câțiva ani, nimeni nu mai întreabă dacă au rost, ci doar cât costă și cine răspunde dacă lipsesc.
Cu stațiile de încărcare se întâmplă cam același lucru. Iar legislația națională, chiar dacă nu e perfect liniară și nici foarte prietenoasă pentru nespecialiști, transmite deja un mesaj clar: infrastructura de încărcare a intrat în zona obligațiilor serioase, nu mai stă la capitolul opțional și decorativ.
Un răspuns simplu, pentru cine a ajuns aici doar ca să înțeleagă esențialul
Dacă ar fi să răspund foarte limpede la întrebarea de la început, aș spune așa. Legislația națională prevede că, în anumite categorii de clădiri noi sau renovate major, instalarea stațiilor de încărcare ori pregătirea infrastructurii pentru ele este obligatorie. La clădirile nerezidențiale, există obligații concrete de montare a unor puncte de reîncărcare. La clădirile rezidențiale, există obligația de a pregăti infrastructura pentru instalări ulterioare, mai ales când vorbim despre parcări mai mari.
În plus, legea cere respectarea normelor tehnice, a procedurilor de autorizare și a regulilor de racordare la rețeaua electrică. În anumite condiții, chiriașii și coproprietarii pot instala puncte de încărcare fără aprobări suplimentare, dar numai dacă nu modifică imobilul și folosesc infrastructura deja existentă. Iar pentru operatorii economici, cadrul legal clarifică faptul că exploatarea unui punct de încărcare nu este echivalentă automat cu furnizarea de energie electrică în sensul clasic al legii.
Nu e puțin lucru. E, de fapt, semnul că statul a mutat subiectul din zona de tendință în zona de infrastructură reală. Iar de aici înainte totul se va vedea în locurile cele mai concrete: în parcări, în tablouri electrice, în proiecte și în felul în care orașele noastre învață, mai încet decât ne-am dori, să facă loc viitorului.
